Alexandra Irimia, elevă de 10 la Bac: „Concepeţi un sistem de învăţământ care să permită elevului să se exprime liber“

Pentru ea, mediul universitar românesc nu a fost o opţiune, însă nu alungă gândul de a se întoarce cândva în ţara unde s-a format pentru a aplica ceea ce va aprofunda pe meleaguri străine.

Într-un interviu acordat ziarului ”Adevărul”, Alexandra Irimia recunoaşte că în anii de liceu s-a simţit încorsetată de programa de învăţământ care nu a permis elevilor care performau să studieze şi altceva decât ceea ce era impus. Însă, după 12 ani de şcoală în România a ajuns la concluzia că nu notele, nu rezultatele la concursurile şcolare contează, ci ceea ce a asimilat în timp, ceea ce a determinat-o să se autodepăşească, ceea ce a ajutat-o să-şi definescă personalitatea la finalul acestui stagiu de pregătire.

Adevărul: Cum ai primit vestea că ai reuşit performanţa unui zece pe linie la Bac?

Alexandra Irimia: Este într-adevăr o mare împlinire sufletească. Nu neapărat că nu m-am aşteptat la acest rezultat, dar a venit într-un moment în care, după muncă şi efort susţinut, îmi pierdusem oarecum speranţa. Nu mai reuşeam să disting foarte clar între ceea ce îmi doresc eu, obiectivele la care eu ţintesc şi pentru ce muncesc de fapt sau pentru ce am început să mucesc când am intrat la liceu. Este o mare bucurie şi satisfacţie să ştiu că munca mea a fost răsplătită. Deşi a fost o muncă titanică, a meritat cu siguranţă.

De unde această confuzie şi lipsă de speranţă?

Întotdeauna am avut această preferinţă duală între profilul uman şi profilul real, către materiile pur ştiinţifice şi de aceea am încercat tot timpul să le armonizez pe amândouă cât de bine am putut astfel încât să nu renunţ la niciuna dintre cele două, la română şi matematică în principiu. Deşi am ales în clasa a noua profilul de matematică – intensiv informatică, o parte din mine ştia că tot îmbinându-le pe amândouă, şi română şi matematică, eventual informatică, aş fi cu adevărat împlinită şi m-ar mulţumi cel mai tare. Nu regret însă că am muncit la amândouă, deşi uneori îmi spuneam că, dacă mi-aş fi canalizat energia mai mult spre matematică şi informatică, aş fi ajuns să am şi o medalie la olimpiada naţională la care am mai participat. A fost bine ce am făcut şi nu regret deciziile pe care le-am ales la momentul respectiv pentru că munca mea susţinută şi la română şi la matematică şi mai nou la fizică au dat roade şi s-au concretizat în notele de la bacalaureat.

Încotro te îndrepţi acum? Mulţi dintre colegii tăi din Colegiul ”Mihai Viteazul” din Ploieşti au ales să studieze la facultăţi de prestigiu din afara ţării. Eşti în aceeaşi situaţie?

Am aplicat la începutul anului la facultăţi din SUA şi Anglia, am fost pusă, din păcarte aş zice, pe liste de aşteptare în SUA, având în vedere că sunt foarte tare condiţionată de bursa aproape integrală pe care mi-aş fi dorit-o, însă în Anglia am fost acceptată. Opţiunea mea este UCL în Londra (Universitu College London n.r.) pentru specializarea computer sience.

Ţi-e frică de ceea ce te aşteaptă de aici încolo?

Nu-mi este atât de frică, deşi ştiu că va fi o tranziţie destul de complicată. Mă despart de sânul familiei şi de locul acesta unde am avut confortul dat de familie, prieteni şi profesori. Sunt însă pregătită pentru această nouă etapă a vieţii mele şi vreau să cred că acesta va fi drumul pe care îmi este scris să merg.

De ce ai ales să studiezi la o universitate din afara României?

Momentan nu am explorat atât de mult opţiunile ca să fac o comparaţie între sistemul universitar din România şi cel din altă ţară. Am făcut consiliere de la începutul anului pentru SUA şi Anglia şi toate aceste detalii şi informaţii pe care le-am cules pentru toate aceste medii universitare m-au făcut să fiu convinsă că vreau o schimbare. Nu pot să confirm sau să infirm ceva ce nu cunosc, şi anume mediul universitar din România, însă văzând cum au decurs aceşti ani şi confruntându-mă cu rigiditatea şi mentalităţile acestea oarecum închistate, toate aceste rigidităţi, teorie prea multă, practică prea puţină, ore de laborator aproape spre zero, toate acestea mi-au confirmat mie că poate pentru moment a studia în străinătate este o opţiune mai bună pentru mine.

Cu toţii aşteptăm un răspuns de la voi, cei care plecaţi la studii în străinătate. Tu te vei întoarce în ţară?

Încă nu sunt hotărâtă, vreau să urmez un master în străinătate, probabil în SUA mă voi îndrepta, dar sunt convinsă că, dacă la un moment dat voi considera că am ce să aduc înapoi în România, să aplic ceea ce învăţ acolo şi să creez un bine pentru compatrioţii mei, pentru neamul meu până la urmă, să creez ceva mai bun şi durabil, cu siguranţă mă voi întoarce.

Dacă tu devii mai bun decât versiunea ta cea mai bună de astăzi şi mâine te autodepăşeşti, ei bine, să ştii că ai păşit în faţă

Ce mesaj ai pentru colegii tăi care nu au reuşit să promoveze Bacalaureatul. Nu sunt deloc puţini

Sunt convonsă că dacă şi-ar fi dorit foarte tare, dacă ar fi muncit, dacă ei, în subconştient, dacă subliminal şi-ar fi propus acest lcuru, cu siguranţă că şi munca le-ar fi fost validată în nişte rezultate onorabile. Consider că fiecare trebuie să-şi găsească motivaţia aceea intrinsecă de a se autodepăşi şi de a realiza că ceea ce fac este pentru ei, nu neapărat pentru acea diplomă de Bacalaureat. Diploma a devenit o convenienţă socială. Ar trebui să o am pentru a avea o poziţie mai bună în societate sau pentru a avea un job mai bun şi mai bine plătit. Nu, diploma de bacalaureat ar trebui să fie în primul rând pentru tine şi pentru încununarea efortului pe care l-ai făcut.

Cum ai simţit anii de liceu? Au fost presiuni asupra voastră? Competiţia a fost dificil de dus?

Având în vedere că eu am fost încă din gimnaziu la clasa de olimpici, am căutat tot timpul această competiţie acerbă, deşi nu este neapărat de recomandat să te compari cu ceilalţi. Eu am căutat mai degrabă în ultimii ani, având în vedere că m-am mai maturizat, să duc această competiţie cu mine însămi. Aşa am ajuns la o concluzie. Dacă tu devii mai bun decât versiunea ta cea mai bună de astăzi şi mâine te autodepăşeşti, ei bine, să ştii că ai păşit în faţă, că ai ajuns în acea ierarhie de valori pe care tu ţi-au dorit-o, mai sus şi într-adevăr ai drumul liber spre vârful acelei piramide. Cum ziceam, întotdeauna a fost acea competiţie între mine şi colegii mei, mai ales că la olimpiade căutam să fiu în poziţiile fruntaşe în clasamentele judeţene pentru calificarea la olimpiada naţională. Mi-am dat seama mai târziu că aceste rezultate sunt oarecum efemere. Nimeni nu te mai întreabă ce ai făcut în clasa a opta sau a noua şi aşa mai departe şi mi-am dat seama că bagajul de cunoştinţe pe care eu mi l-am format şi ceea ce mă defineşte pe mine, personalitatea mea, ceea ce am preluat de la profesorii mei, de la părinţii mei, toate acestea sunt aspectele care contează cu adevărat, nu notele.

Ai un mesaj pentru cei care conduc sistemul de învăţământ, care vă tot alungă să studiaţi prin alte ţări

Un mesaj sincer ar fi că ar trebui să se aplece mai mult înspre nevoile elevilor. Ştiu că este greu să îi mulţumeşti pe toţi, având în vedere că au un nivel diferit, că vin din medii sociale, culturale total diferite, şi evident că nu poţi să împaci toate nevoile şi standardele acestora. Însă ar trebui conceput un sistem de învăţământ care să permită elevului să se exprime, să comunice ceea ce simte fără să fie inhibat de ceea ce ar putea fi considerat greşeală, să fie acuzat de colegi şi de profesori că nu a scris bine ceva, că nu a gândit conform unui barem, conform unui anumit standard. Este total eronat. Şi tocmai de aceea, important este a ne îndepărta de acea rigiditate a sistemului şi a lăsa elevul să se exprime, să vină totul de la sine.

Înţeleg că ai simţit asta în anii de liceu, ai fost încorsetată de sistem, de programa şcolară?

Exact, profesorii veneau în grabă la ore şi spuneau că trebuie să se respecte programa şi toate acele scheme şi rapoarte pe care le întocmeau la începutul anului indiferent dacă noi doream să lecturăm ceva din literatura universală. Nu era posibil pentru că nu aveam acest timp la dispoziţie, pentru că programa nu permitea. Acest lucru este trist. La fel de trist este şi că stigmatizăm greşelile. Erau colegi cărora le era frică să ridice mâna pentru că nu ştiau exact dacă răspunsul lor este corect şi atunci preferau să se complacă în acea situaţie, să rămână tăcuţi în banca lor până aflau răspunsul lor, fără a încerca să se confrute cu ei înşişi, cu profesorul pentru a cere mai multe explicaţii, pentru a li se dezvolta imaginaţia, originalitatea, creativitatea. Acesta ar fi sfatul meu, sistemul de învăţământ românesc ar trebui să se desprindă de aceste prototipuri, să fie mai deschis către elevi.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

{po[4] html}

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.